10. Invatand cum sa cresti ordonat

„O buruiană este o plantă care a învăţat toate tehnicile de supravieţuire, mai puţin pe aceea de a creşte ordonat” – Doug Larson

Isabella Swan

Eram întinsă pe pat, uitându-mă la tavan pierdută în gânduri. Totul era încă atât de nou şi ciudat pentru mine. Ziua de azi fusese ciudată şi începeam să înţeleg ceea ce-mi explicase doctorul Cullen despre cum viaţa la el în casă îmi va da un sentiment de normalitate şi o anumită libertate. Fusesem lăsată de capul meu cam toată ziua, cu permisiunea de a munci şi a face lucrurile în propriul meu ritm şi la orice oră doream. Fusese atât de ciudat, după ce petrecusem ultimii şaisprezece ani având totul programat dinainte. M-am simţit oarecum pe dinafară, contrariată de modul în care mă tratau. Nu mă simţeam ca o sclavă în prezenţa lor – era aproape ca şi cum aş fi fost binevenită aici. Şi oricât de drăguţ ar fi fost să nu fiu tratată cu asprime în fiecare moment al zilei, nu eram prea sigură cum să mă împac cu totul. Era prea nou, prea străin. Nu mai experimentasem schimbarea niciodată înainte şi eram total copleşită.

Pe deasupra acestor lucruri, mai era şi Edward. Avea istericale şi ţipa şi folosea un limbaj urăt destul de mult, şi fusese direcţionat către mine mai mult decât o dată. Dar chiar şi aşa nu fusese în întregime rău. El vorbea cu toată lumea în acest fel, şi aproape mă tratase ca pe un egal.

Drumul de la magazin spre casă fusese bizar. Îmi lăsasem capul pe spate, cu ochii închişi, şi vântul cald îmi sufla în faţă. Încă mai puteam simţi gustul dulce al ciocolatei pe buze. Plămânii îmi respirau într-un amestec de colonie de la Edward, care era ameţitoare şi îmi tulbura simţurile, şi aroma vegetaţiei care persista în aer. Mai era şi muzica clasică care se auzea de la radio – nu ştiam ce piesă era, dar melodia era frumoasă şi răscolitoare. Şi ca şi cum n-ar fi fost suficient, Edward fredonase tot drumul, într-o totală armonie. Sunetul provenit de la el era moale şi dulce, şi îmi producea furnicături pe şira spinării. În momentul acela am fost atât de fericită şi mulţumită, ascultând şi simţind şi mirosind şi gustând lucruri care erau atât de noi pentru mine.

Totul s-a prăbuşit când am ajuns acasă şi am deschis ochii. Realitatea s-a întors în plină forţă, totul fiind şi mai greu după ce uitasem pentru un moment. M-am panicat şi m-am uitat la Edward. Am simţit un val de dor şi dorinţă, întreaga mea fiinţă implorând să recapete înapoi acel sentiment pe care tocmai îl pierduse.

Asta nu mi-a plăcut nici un pic, m-a înspăimântat. Întotdeauna îmi dorisem să cunosc lumea exterioară, măcar pentru o clipă, dar acum îmi doream ca dorinţa să nu mi se fi îndeplinit niciodată. Fiindcă, pentru prima dată din copilărie, am simţit speranţa. Am simţit fericirea. Şi nu-mi puteam permite asta, pentru că atunci când se va termina, aşa cum ştiam că inevitabil va fi, mă va distruge. Nu puteam lăsa garda jos – trebuia să fiu puternică.

Şi Edward era de vină pentru fisurile deja atât de mari din apărarea mea. Nu ştiam ce soi de putere avea pentru a mă face să uit atât de repede care mi-e locul pe pământ, dar nu-mi plăcea. Era periculos, probabil cea mai periculoasă persoană pe care o întâlnisem vreodată. Alţii puteau să mă bată şi să mă pedepsească cât era ziua de lungă şi să mă lase zdrobită şi învineţită, dar nu m-ar fi putut învinge niciodată. Edward, doar cu un zâmbet, deja îmi surpa apărarea.

Trebuia să stau departe de el; nu-l puteam lăsa să mă dărâme. Trebuia să-mi aduc aminte cine eram, de ce eram aici, pentru că a uita însemna căderea mea.

Am fost recunoscătoare când m-a lăsat să mă descurc cu cumpărăturile de una singură. Căpătasem o idee destul de bună despre unde era locul tuturor lucrurilor, aşa că n-a fost atât de dificil. De îndată ce-am terminat m-am uitat în jur ca să mă asigur că totul era în ordine, înainte să plec cu intenţia de a mă ascunde la mine în cameră. Dar, desigur, fiindcă am foarte mult noroc, n-am scăpat neobservată.

Edward stătea la capătul de jos al scărilor. Imediat ce l-am văzut, acele sentimente s-au agitat în interiorul meu. Nu întelegeam, n-avea nici un sens. Nici măcar nu-l cunoşteam pe băiat, nu cu adevărat. Tot ce ştiam despe el era rău şi n-ar fi trebuit mă gândesc la el cu tandreţe. Era întru totul o persoană dificilă, o totală complicaţie, însă era destul să-l privesc şi totul părea să devină atât de simplu. M-am uitat la el pe moment, şi el a exhalat nişte fum, ceea ce m-a surprins pentru că îl consideram prea tânăr pentru un astfel de obicei dăunător, şi după aceea mi-a vorbit. M-am forţat să răspund, dând de-o parte sentimentele conflictuale din interiorul meu. Mă făcea să mă simt aproape în siguranţă…şi nu eram în siguranţă. Cu atât mai puţin în ceea ce-l privea.

M-am grăbit să plec de-acolo şi m-am încuiat ăn cameră. L-am auzit pe Edward urcând scările şi intrând în cameră, iar ceva mai târziu plecând din nou. Chiar şi când nu era în faţa ochilor mei aveam probleme în a mi-l scoate din cap. Tânjeam să-l cunosc, să-i aud vocea şi să am acele sentimente pe care le trezea în mine. Dar nu-mi puteam permite. Trebuia să-l evit.

Aşa că am rămas întinsă pe pat, uitându-mă la tavan, încercând să pun totul în ordine  până la capăt. Nu putea fi atât de greu să-l evit pe Edward. Il auzeam când venea şi pleca din cameră, desigur, dar nu era necesar să am vreun contact personal cu el. Era plecat toată ziua şi aş fi putut să-mi termin toată treaba înainte şi pur şi simplu să mă ascund când era acasă. Asta i-ar face fericiţi probabil şi pe ceilalţi, să nu trebuiască să mă vadă şi să-şi amintească de existenţa mea. Atâta timp cât erau hrăniţi şi totul era curat, nu trebuiau de fapt să mă vadă, corect?

Atunci, se auzi o bătaie uşoară în uşă, luându-mă prin surprindere. Nu auzisem pe nimeni să urce scările. Am simţit cum mă cuprinde panica în timp ce m-am lăsat să alunec de pe pat. Am mers încet şi am apucat clanţa, respirând adânc înainte de a deschide uşa.

Jasper stătea în hol şi îmi zâmbea. I-am întors zâmbetul din politeţe, deşi înăuntrul meu eram cam speriată, întrebându-mă ce dorea. Un stăpân care te cheamă nu e niciodată cu adevărat un lucru bun. In lumea mea idealul era să fi ignorat.

„Vrei să cobori şi să mănânci cu noi?”, întrebă el. Am făcut ochii mari de surpriză când mi-am dat seama că era aici pentru a mă invita la cină. M-am uitat la ceasul din spatele meu şi am văzut că era aproape 7:30. Doctorul Cullen îmi spusese că cina era în jur de 7:00, aşa că am presupus că venise acasă de la serviciu aducând mâncare.

Atunci, am început să mă panichez. Întotdeauna trebuia să-l întâmpin pe Charles când venea acasă – aşteptau şi aici acelaşi lucru? Jasper probabil că-mi văzu frica întipărită pe faţă, pentru că oftă încruntându-se.

„Nu eşti obligată, să ştii”, spuse uşor. „Dacă nu vrei să cobori este în regulă”.

M-am uitat intrebătoare la el şi el zâmbi din nou. Am dat din cap.

„Mulţumesc, domnule”, am spus, simţind o oarecare uşurare. Părea sincer. „Spuneţi-i, vă rog, doctorului Cullen că-i mulţumesc de asemenea pentru invitatie”, am adăugat, sperând că va transmite mesajul şi doctorul Cullen va fi înţelegător. Chiar dacă n-ar fi fost totuşi, aş fi putut suporta pedeapsa. Pedeapsa fizică n-ar fi fost prea rea chiar acum, ar fi putut chiar să-mi fie de ajutor pentru a-mi reaminti care este locul meu. Eram moartă de foame, dar nu puteam da ochii cu Edward, nu chiar acum, nu până nu reuşesc să mă adun puţin. Jasper aprobă din cap.

„Aşa am să fac”. El ezită, dar se întoarse să plece după o clipă. Am închis uşa încet şi m-am întors, lungindu-mă pe pat.

Cam o oră mai târziu am auzit paşi urcând pe scară şi mi-am înfăşurat braţele în jurul meu. Apoi se auzi o altă ciocănitură, de data asta puţin mai tare. M-am îmbărbătat şi m-am dus să deschid uşa.

Ochii mi se măriră de şoc la priveliştea din faţa mea. Era o fată adolescentă, cu părul scurt şi negru ridicat în toate părţile. Era micuţă, mai scundă decât mine, şi era îmbrăcată în haine elegante, machiată şi cu bijuterii. Ea îmi aruncă un zâmbet mare şi fericit.

„Salut, Isabella!!”, spuse cu o voce puternică şi stridentă. Eu m-am holbat la ea şocată, complet confuză.

“Ăă… bună”, am spus.

Ea râse. „Mă cheamă Alice. Sunt prietenă cu familia Cullen încă din copilărie. Jasper e iubitul meu”.

Am dat din cap, aducându-mi aminte că auzisem de ea. Era cea pe care o trimisese doctorul Cullen să cumpere haine pentru mine.

„Mă bucur să te cunosc, Alice”, am spus încetişor. Nu eram sigură cum ar trebui s-o salut.

Zâmbetul ei se mări. „Eşti atât de politicoasă!”, spuse ea. Am privit-o uimită cum trecu de mine şi intră în dormitor, privind în jur. M-am apropiat şi mai mult de uşă când am auzit alţi paşi pe scări. M-am uitat afară şi i-am văzut pe Jasper şi Edward urcând scările, încărcaţi cu o grămadă de sacoşe. M-am dat la o parte în timp ce ei intrau in cameră, lăsăndu-le pe podea. Am făcut ochii mari când am văzut ce multe erau. Nu puteau fi toate pentru mine.

„Mulţumesc băieţi”, spuse Alice. Amândoi mormăiră un ‚cu plăcere’ şi ieşiră. Edward traversă holul spre camera lui, iar Jasper cobori pe scări în jos. Am închis uşa la camera mea şi m-am întors spre Alice. Mă privea suspicioasă. „Ai fost azi pe-afară îmbrăcată aşa?”, întrebă ea, arătând spre hainele mele.

„Da, doamnă”, am spus încet. Se uită la mine confuză şi începu să râdă.

„Te rog, niciodată, să nu-mi mai spui doamnă din nou”, spuse ea. „Alice este foarte bine. Şi pun pariu că acum fiecare fată din oraş te invidiază, pentru că ai purtat tricoul de fotbal al lui Edward”.

Am zâmbit. „N-am văzut decât o fată, dar mă îndoiesc că ar putea să fie invidioasă pe cineva ca mine”.

Alice îşi scutură capul. „Fetele de-aici sunt nebune după băiatul ăsta. Tu în hainele lui şi e suficient ca gelozia să-ncolţească. În plus, ele n-au idee cine eşti. Tot ceea ce ştiu este că lucrezi pentru familia Cullen şi locuieşti în vila lor. Rose şi cu mine suntem singurele persoane care ştiu adevărul”, spuse ea.

Am aprobat din cap, cu ochii în pământ. Nu ştiam cum să mă simt în legătură cu faptul că oamenii nu ştiau cine sunt, dar în acelaşi timp nu ştiam nici cum să mă simt în legătură cu fata din faţa mea care ştia.

„În sfârşit”, spuse după un moment. „Am luat tot ce ai nevoie deocamdată. Eşti o fată drăguţă, îmi dau seama privindu-te că totul ţi se va potrivi şi va arăta grozav”.

„Mulţumesc, Alice”.

Ea zâmbi. „Cu plăcere”, spuse. Se întoarse şi se îndreptă spre uşă, deschizând-o. Se opri şi se întoarse să mă privească. Am rămas astfel un moment, în tăcere, înainte să se repeadă rapid spre mine şi să mă înconjoare cu braţele. Am făcut ochii mari de surpriză, în timp ce ea mă ţinea strâns.

„Arăţi de parcă ţi-ar prinde bine o îmbrăţişare”, spuse ea zâmbitoare, dându-mi drumul. „ Şi, Isabella, nu-ţi face griji, totul va fi bine. Noi două o să fim bune prietene”.

Se întoarse şi ieşi din cameră fără nici un alt cuvânt, îndreptându-se spre scări. Am închis uşa şi am oftat. Prietene?!

M-am dus să mă aşez pe canapeaua din camera mea, şi am început să scot lucrurile din sacoşe. M-am holbat la haine neîncrezătoare, multitudinea lor mă uimea. Erau acolo duzine de tricouri, cel puţin zece perechi de jeansi, câteva perechi de pantaloni, împreună cu nişte pantaloni scurţi şi trei sferturi. Erau chiar şi câteva fuste şi rochii, ceea ce mă bulversa complet, întrucât n-aveam idee la ce-mi trebuiau. Erau piese de lenjerie nenumărate, câteva pe care nici nu-mi imaginam că le-aş putea purta sau că măcar există asemenea ţesături. Erau câteva perechi de pantofi, de asemenea, unii de toată ziua, alţii eleganţi. Mai erau o duzină de seturi de pijamale diferite, şi o sacoşă plină cu cosmetice care miroseau a fructe, adică şampon şi deodorant şi săpun de corp şi chiar un parfum.

Nu mi-am bătut capul ca să le caut locul la fiecare; am început pur şi simplu să le bag în dulap cum îmi veneau la mână. Toate celelalte le-am băgat în sertare şi am dat de-o parte pungile goale.

După ce am terminat cu toate, am luat sacoşa cu cosmetice şi un set de pijamale şi m-am dus în baie. M-am dezbrăcat şi m-am băgat la duş. Şamponul şi săpunul de corp miroseau puternic a căpşuni şi era dumnezeiesc. Am rămas sub jet multă vreme înainte să închid apa şi să ies afară.

M-am băgat în pijamale, adică o pereche de pantaloni în dungi roz cu negru şi un tricou asortat. M-am uitat împrejur realizând că tot nu aveam încă o perie de păr, dar mulţumită lui Alice aveam nişte elastice, aşa că mi-am prins părul în coadă.

Am ieşit din baie şi m-am dus spre pat, când se auzi un ciocănit uşor la uşă. Am oftat închizând ochii. Eram extenuată şi chiar vroiam să dorm puţin. M-am îndreptat ezitând spre uşă şi am deschis-o. Doctorul Cullen stătea în hol şi când mă văzu îmi zămbi.

„Pot să intru?”, întrebă el. Ochii mi se măriră de surpriză auzind întrebarea. Era casa lui, de ce mă întreba pe mine dacă poate poate intra în cameră?

„Desigur”, am spus dându-mă la o parte. El intră şi se uită împrejur.

„Deci, hainele îţi vin?”, întrebă ridicând o sprânceană şi uitându-se cum eram îmbrăcată. Am dat din cap.

„Nu le-am probat pe toate, dar aşa se pare, domnule”, am spus. El aprobă.

„Mda, Alice se descurcă foarte bine de obicei cu genul ăsta de lucruri. E ca o fiică pentru mine. O să-ţi placă de ea”.

Am zâmbit uşor. „Mi s-a părut drăguţă”.

El zâmbi. „Da, este. Prietena ei cea mai bună, Rosalie, este de asemenea ca o fiică pentru mine. Totuşi nu e chiar aşa de agreabilă”.

Am dat din cap. „Am auzit”, am murmurat, amintindu-mi ce spusese Edward despre ea în maşină.

El zâmbi şi ridică din sprânceană spre mine întrebător. „Chiar? Cine te-a prevenit în legătură cu Rosalie?”

„Edward, domnule. A spus că este o…”, am ezitat, aducându-mi aminte că o numise nu prea amabil. Nu ştiam dacă ar trebui să repet în faţa lui asemenea lucruri, nu vroiam să creez probleme.

El îmi zări expresia şi râse. „O să mă aventurez să ghicesc şi să spun că Edward a numit-o târfă, corect?” Am zâmbit şi am aprobat din cap. El scutură din cap în timp ce încă mai râdea. „Asta e ceva ce ar spune Edward. Apropo, a mers bine azi? Ştiu că Edward poate fi puţin cam dur”.

„Edward a fost amabil, foarte îndatoritor”, am spus. Doctorul Cullen părea surprins.

„Oau, asta nu-i ceva ce să aud prea des”, spuse el chicotind. „În orice caz, am venit aici să te laud pentru munca ta de azi. Doar o singură zi de când eşti aici şi casa arată mult mai bine decât a arătat de multă vreme. La modul serios, nu-mi pot aminti ultima dată când geamurile n-au fost murdare. Iar în cazul în care ţi-ai pus întrebări, toate geamurile sunt anti-glonţ şi acesta este motivul pentru care au nevoie de o soluţie specială de curăţat”.

Am dat din cap că am înţeles. „Mulţumesc pentru aprecieri domnule, a fost plăcerea mea”.

El suspină. „Mă îndoiesc foarte tare de asta. Nu trebuie să minţi ca să-mi faci plăcere, poţi vorbi liber atâta timp cât nu dai dovadă de lipsă de respect”.

„Niciodată n-aş fi nerespectuoasă faţă de dumneavoastră, domnule”, am spus rapid.

„Niciodată să nu spui niciodată, Isabella. Lipsa de respect poate îmbrăca mutle forme, şi câteodată suntem astfel fără măcar să realizăm asta”.

Vorbele sale păreau a avea un oarecare înţeles ascuns şi m-am uitat la el confuză. El zâmbi uşor şi scutură din cap. „Nu e cazul să continuăm discuţia asta chiar acum, întrucât s-a făcut târziu. Noapte bună, Isabella”.

„Noapte bună şi dumneavoastră, domnule”, am spus. Dr. Cullen se îndreptă către uşă, oprindu-se şi întorcându-şi capul ca să se uite la mine.

„Încă ceva. Nu trebuie să mănânci cu noi dacă nu ţi-e la îndemână, dar trebuie să-ţi cer să te asiguri că mănânci la un moment dat. Ultimul lucru de care avem nevoie ar fi să intri în colaps din cauza înfometării. Ţi-am pus cina în frigider pentru când vei vrea”.

„Da, domnule”, am spus. El dădu din cap şi ieşi, coborând pe scări rapid. Am rămas aşa câteva momente, luptându-mă cu mine însămi, înainte ca să ies şi să cobor scările. Erau multe sunete estompate răzbătând din toate dormitoarele, unde am presupus că erau băieţii. M-am dus direct în bucătărie şi am deschis frigiderul, reperând caserola Styrofoam.

Am scos-o afară şi am deschis-o. Era mâncare japoneză din câte îmi puteam da seama. Nu mai mâncasem înainte aşa ceva, dar avusesem ocazia să gătesc. Am băgat caserola în cuptorul cu microunde şi am luat un pahar ca să-mi pun niste apă de la robinet. Când mâncarea se încălzi, am luat-o şi m-am dus în zona unde se lua masa. Mi-am pus paharul şi mâncarea pe masă şi m-am aşezat. Am mâncat în tăcere, cu lumina stinsă, fiindcă nu vroiam să atrag atenţia asupra mea.

După ce am terminat de mâncat, am aruncat caserola, mi-am spălat paharul şi l-am pus la loc. Am curăţat bucătăria puţin, acolo unde luase cina familia Cullen, şi pe urmă am urcat sus. M-am strecurat la mine în dormitor şi m-am dus în baie să mă spăl pe dinţi. Eram cam reticentă în legătură cu pasta de dinţi pe care o luase Alice pentru mine, fiindcă nu mai folosisem pastă de la magazin înainte. Charles refuza să ne cumpere, dar mama întotdeauna reuşea să adune destulă sare şi bicarbonat ca să facă un amestec suficient să-mi păstreze dinţii curaţi. Gustul pastei era puternic şi mă făcea aproape să vomit.

M-am băgat în pat după asta şi somnul mă cuprinse repede. Am dormit adânc, trezindu-mă doar când sunetul unei uşi trântite vibră prin camera mea. M-am ridicat brusc, buimacă, şi m-am uitat la ceas. Era aproape 8 dimineaţa.

Am sărit şi am luat-o practic la goană pe scări în jos, la timp ca să prind imaginea din spate a lui Edward care ieşea în fugă pe uşă. Am coborât în holul principal şi m-am uitat pe fereastră. Edward sări în maşină rapid şi porni motorul, scrâşnind din roţi în timp ce zbura spre şosea. Era grăbit, şi presupuneam că va întârzia la şcoală din moment ce pleca cu 30 de minute mai târziu decât în ziua precedentă.

M-am dus sus şi m-am îmbrăcat, trăgându-mi pe mine o pereche de jeansi de culoare deschisă şi un tricou albastru cu decolteul în V. Se potriveau perfect şi am zâmbit în sinea mea, recunoscătoare faţă de ciudata fată care îmi adusese atât de multe haine. Mi-am petrecut ziua făcând din nou curat, parcurgând fiecare cameră în care îmi era permis să intru. Totul era încă practic fără pată din ziua precedentă, dar am curăţat din nou oricum. Aveam nevoie de ceva care să mă ţină ocupată.

În jur de 3:30 am auzit cum se apropia o maşină. M-am dus în bucătărie şi am remarcat marele jeep roşu care tocmai era parcat în faţă. De când eram acolo fusese tras în spatele casei tot timpul, dar tot eram puţin neliniştită, neştiind cui aparţinea din moment ce avea ferestrele întunecate

Am rămas acolo nemişcată şi tăcută, şi după un minut uşa din faţă se deschise. Am auzit imediat ambele voci ale lui Emmett şi Jasper. Ei trecură de bucătărie, privind prin cameră. Jasper îmi zâmbi, iar Emmett mă saluta dând din cap în timp ce se îndreptau spre living. Am auzit televizorul pornind.

Nu ştiam ce să fac. Mă gândeam s-o şterg la mine în cameră întrucât mă simţeam prost să stau acolo pur şi simplu, dar din anumite motive mi se părea că ar fi o dovadă de nesupunere. Nu aveam linişte şi îmi trebuia ceva care să-mi ocupe timpul, pentru că atunci când nu aveam ocupaţie mintea mea cutreiera. Asta nu era bine, deoarece gândurile mele se învârteau în jurul lui Edward. După un moment, am oftat şi am ieşit din bucătărie. M-am oprit în zona livingului, muşcându-mi buza de jos. Amândoi s-au uitat întrebător la mine şi asta m-a neliniştit şi mai tare.

„Pot face ceva pentru voi?”, am întrebat.

„Suntem în regulă, poţi să stai liniştită”, spuse Emmett dând din umeri. Am suspinat.

„Vă rog? Trebuie să fie ceva, ceva ce pot să fac”, am implorat pur si simplu. Jasper încruntă din spâncene şi Emmett râse.

„Rahat, nu trebuie să te rogi pentru asta”, spuse Emmett. „Adică, aş putea întotdeauna să mănânc un sandviş”.

Am zâmbit, uşurată că am ceva de făcut. Era de-a dreptul ridicol. Ai crede că aş fi apreciat, ba chiar aş fi savurat atâta timp liber, dar pe mine mă înnebunea. „Ce fel de sandviş ai dori?”

El se uită uimit la mine, surprins în mod evident că eu chiar făceam asta. „La naiba, nu ştiu. Doar unt de arahide şi jeleu ar fi bine”, spuse el. Am dat din cap întorcându-mă şi îndreptându-mă spre bucătărie rapid. Am luat cele necesare şi am făcut un sanviş cu unt de arahide şi jeleu de grapefruit, aşezându-l pe o farfurie, cu un şervet de hârtie. M-am dus înapoi în living şi i l-am dat.

El îl luă zâmbind. I-am returnat zâmbetul în timp ce lua o înghiuţitură. „Ai dori ceva de băut?”, am întrebat. El aprobă.

„Da, o cola dacă nu te superi”, spuse. Am dat din cap.

„Sigur că nu”, am spus, m-am dus, am luat o cola din frigider, ducându-i-o. M-am dus înapoi în bucătărie şi am spălat cuţitul pe care îl folosisem, după care am şters blatul de bucătărie. Am auzit un oftat profund în spatele meu şi m-am întors ca să-l văd pe Jasper cum se uita încruntat la mine.

„Aveţi nevoie de ceva domnule?”, l-am întrebat. El suspină din nou.

„O să-l faci un răsfăţat”, spuse, arătând cu capul în direcţia livingului. „Chiar nu trebuie să faci toate astea, putem avea grijă de noi”.

„Ştiu, n-am vrut să sugerez că n-aţi putea, domnule”, am spus. „Doar că prefer să fiu ocupată. Am fost obişnuită să am tot timpul ceva de făcut şi nu ştiu ce să fac cu mine însămi când n-am de lucru. Mă simt neliniştită”.

Mi-am muşcat nervoasă buza din nou, uimită că tocmai am trăncănit atâta, dar Jasper avea ceva care mă făcea să mă simt suficient de confortabil pentru a mă putea exprima. El zâmbi cu tristeţe.

„Sunt sigur că am ceva rufe de spălat”, spuse ridicând din umeri. Am zâmbit uşor. „Haide, să mergem să le luăm”.

L-am urmat pe Jasper afară din bucătărie şi sus pe scări. El deschise uşa dormitorului său şi intră, iar eu m-am oprit în pragul uşii. Se întoarse să se uite la mine întrebător. „Doctorul Cullen mi-a spus să nu intru niciodată în camerele voastre, în afară de cazul în care îmi spuneţi voi s-o fac”, am spus.

El râse. „Simte-te liberă să intri în camera mea ori de câte ori vrei. M-am învăţat să-mi încui uşa când sunt ocupat, pentru că Edward are obiceiul să dea buzna, aşa că dacă este descuiat eşti liberă să intri. Regula aceea există numai pentru Edward şi este cu adevărat doar spre binele tău, pentru că te pot încredinţa că nu vei vrea niciodată să intri în camera lui dacă el nu ţi-o cere”.

Am dat din cap si am făcut câţiva paşi înăuntru. M-am întins după mânerul coşului de rufe şi braţul lui Jasper porni spre mine să mă oprească. Am sărit înapoi din instinct, şi el îngheţă pe loc.

„Îmi pare rău”, am spus rapid, cerându-mi scuze pentru modul în care mă purtasem. El oftă.

„E în regulă. Te-aş întreba de ce ai reacţionat aşa cum ai făcut-o, dar nu sunt sigur că vreau să aflu. Şti că nu am de gând să te lovesc, da?”

„Da, domnule”, am spus. El zâmbi şi lua coşul, scoţându-mă afară din cameră. Ne-am dus în spălătorie şi i-am sortat hainele, pornind o tură. El îmi mulţumi şi eu i-am făcut semn că nu trebuie. Mă simţeam stingherită că îmi arăta atâta recunoştinţă. Primisem mai multe mulţumiri în ultimele zile decât în tot restul vieţii mele de până atunci.

După ce hainele lui Jasper fură spălate, m-am dus sus în camera mea. Mi-am făcut puţină curăţenie înainte să cobor din nou. I-am spălat farfuria lui Emmett şi am pus hainele lui Jasper în uscător, pornind tura a doua.

Am început să caut prin dulapuri, ştiind că ar trebui să gătesc cina, dar fără să am habar ce să fac. Am oftat şi m-am dus în living.

Jasper şi Emmett se uitară la mine pe când intram. „Vreo sugestie pentru cină?”, am întrebat. Emmett râse şi Jasper zâmbi scuturând din cap.

„Eu mănânc orice”, spuse Emmett. Jasper aprobă, dându-şi ochii peste cap.

„Fă pur şi simplu ceva uşor la care te pricepi bine”, sugeră Jasper. Am aprobat şi m-am întors în bucătărie. Nu-mi prea fuseseră de ajutor.

Am scos afară din congelator un pachet cu carne de pui, l-am băgat la microunde şi l-am dezgheţat. Uscătorul bâzâi şi m-am dus să împăturesc hainele lui Jasper, băgând a doua tură în uscător.

Am gătit Fettuccini Alfredo cu pui şi ciuperci. Am adăugat salată şi nişte baghete de pâine făcută în casă pe deasupra. Am terminat cu mâncarea pe la 6:45 şi am pus-o să stea caldă în timp ce împătuream restul de haine pentru Jasper.

Uşa din faţă se deschise pe când eram încă în spălătorie şi m-am uitat ca să-l văd pe doctorul Cullen cum tocmai intra. Se opri în cadrul uşii şi zâmbi. „Miroase grozav aici!”, exclamă el. Am zâmbit.

„Mulţumesc, domnule. Este gata, am pus-o la cuptor să stea caldă”.

El zâmbi. „Grozav. Du-te şi aşează totul pe masă, Edward va ajunge acasă de la antrenament în câteva minute şi putem mânca”.

Am dat din cap în timp ce-mi pierea zâmbetul la menţionarea lui Edward. Aveam încă reţineri să fiu în apropierea lui din nou. Doctorul Cullen îmi observă expresia şi oftă.

„Poţi să te duci în dormitor dacă preferi. Doar păstrează-ţi şi ţie o porţie pentru mai târziu”.

Am dat din cap. „Mulţumesc, domnule”. Am trecut pe lângă el şi am aşezat masa, punând mâncarea în mijloc pentru a se putea servi singuri. După ce a fost totul gata, am luat coşul de rufe al lui Jasper şi am urcat scările cu el. Eram la etajul al doilea când uşa din faţă se deschise larg.

Netezimea catifelată a vocii mă lovi instantaneu şi am înţepenit în loc, închizând ochii.

„Scopata, ce-i mirosul ăsta?!” (Scopata – Futu-i)

Am zâmbit involuntar înainte să-mi continui drumul. Am ezitat la intrarea în camera lui Jasper înainte să deschid uşa şi să intru. El îmi spusese că pot intra şi aveam încredere că vorbele lui nu erau un truc. Am aranjat hainele în dulap şi în sertare, punând coşul la locul lui. După ce am terminat, m-am dus în camera mea şi m-am închis înăuntru.

Am rămas acolo până l-am auzit pe Edward urcând scările şi intrând la el în cameră. Era ridicol şi poate imatur, dar părea cea mai bună atitudine având în vedere situaţia. Trebuia să păstrez distanţa faţă de el. M-am furişat pe scări după ce toată lumea adormi şi mi-am mâncat cina în sufrageria tăcută şi întunecată, şi am spălat vasele înainte să mă întorc la mine în cameră.

În dimineaţa următoare am rămas la mine în cameră până au plecat băieţii la şcoală. Am curăţat casa din nou, cu toate că era deja aproape imaculată. Doctorul Cullen îmi lăsase o notă la el în cameră, cerându-mi să spăl rufele pe care le pusese deoparte. Cele mai multe haine ale sale trebuiau date la curăţătorie, aşa că era o treabă mai mult decât uşoară, dar eram recunoscătoare pentru că aveam de lucru. Jasper şi Emmett se întoarseră de la şcoală în jurul orei 3:30 din nou, şi rutina din ziua precedentă continuă, cu excepţia faptului că de data asta le-am făcut sandvişuri la amândoi şi Emmett îmi dădu şi el rufele la spălat.

Doctorul Cullen se întoarse mai devreme acasă, puţin după ora 5. Eram în bucătărie, uitându-mă prin dulapuri, încercând să mă decid ce să gătesc pentru cină. El intră în bucătărie şi zâmbi.

„Am uitat complet să-ţi spun. În seara asta nu trebuie să găteşti”, spuse el.

M-am uitat la el surprinsă. „Bine”, am spus închizând dulapul şi întorcându-mă spre el.

„Edward are meci, aşa că băieţii nu vor fi acasă. Eu trebuie să prind un zbor la noapte şi voi fi plecat în weekend cu afaceri”.

Am dat din cap. „Sunteţi sigur că nu doriţi să vă fac ceva de mâncare înainte să plecaţi?”, am întrebat. El zâmbi.

„Sunt sigur. Odihneşte-te în seara asta, fă-ţi nişte popcorn şi uită-te la un film sau ceva”.

M-am uitat la el uimită, luată prin surprindere de propunerea lui, dar am dat din cap. El întinse mâna către mine şi eu am tresărit, dar asta nu l-a oprit ca să mă apuce de umăr. Mă mângâie uşor şi zâmbi. „Trebuie să mă duc să-mi fac bagajele şi pe urmă să plec. Să ai un weekend plăcut Isabella”.

„Şi dumneavoastră la fel, domnule. Mulţumesc”, am spus. El dădu din cap şi se întoarse să iasă din cameră.

Am ezitat scurt înainte să mă duc la mine în cameră. Am umplut cada cu apă şi spumant de baie. Probabil că adormisem, pentru că ochii mi s-au deschis brusc şi un fior neplăcut mă străbătu de la apa cumplit de rece. Tremurând, am ieşit afară, remarcând că trupul meu era complet încreţit. M-am uscat şi mi-am tras nişte haine pe mine înainte de a cobori scările.

Afară se întunecase deja, soarele apunea. M-am uitat la ceas, uimită că era deja 8 seara. Casa era tăcută şi întunecoasă. M-am dus în bucătărie şi mi-am făcut rapid un sandviş, mâncând înainte să urc din nou. Am luat telecomanda de pe masa de mahon din camera mea în încercarea de a deschide televizorul, dar nu am reuşit să mă descurc cu ecranul albastru. Am renunţat după câteva minute, resemnată cu faptul că va trebui să cer cuiva să-mi arate cum se manevrează.

Am cutreierat casa pentru o vreme, ezitând şi meditând. M-am oprit în cele din urmă în bibliotecă şi am găsit nişte coli de hârtie albă simplă şi nişte creioane pe un birou. Am luat câteva şi m-a întors la mine în cameră, întinzându-mă pe pat şi mâzgălind. Poate că îmi lipsea educaţia, dar asta nu însemna că eram lipsită chiar de orice talent. Eram bună la desen, chiar dacă aveam puţină practică. Pentru mine părea ceva natural. Era unul din lucrurile care mă ajutaseră să rămân în toate minţile la Charles. Puteam fura hârtie şi creioane, dar odată terminată treaba trebuia să distrug orice dovadă a desenului meu pentru ca să mă feresc de necazuri. De obicei le împătuream şi le îndesam în buzunar, dându-le foc cu prima ocazie care mi se ivea.

Am schitat o imagine cu chipul mamei mele, în timp ce mă cuprindea dorul. Era complet ridicol, să tânjesc să mă întorc în locul unde fusesem atât de rău brutalizată, dar chiar mi-era dor de mama. Nu aveam nici o fotografie a ei şi eram cumplit de disperată că o să ajung să uit cum arată, că amintirea asta va începe să pălească. Îmi lipsea deja tovărăşia ei, îmi lipsea cineva cu care să vorbesc, cineva care ar putea avea înţelegere şi compătimire. Se purtau amabil cu mine aici, dar nu mă mai simţisem atât de singură în viaţa mea. Era deprimant.

Ceva mai târziu am auzit paşi pe scară. Am îngheţat în timp ce se opriră lângă uşa mea. Inima începu să-mi bată cu putere, tăcerea era asurzitoare. Aşteptam să se mişte din nou sau să bată la uşă sau orice. Ştiind că pur şi simplu stătea acolo era neliniştitor. Dură un timp cât o eternitate, dar în cele din urmă am auzit paşii din nou şi uşa de pe cealaltă parte a holului deschizându-se şi închizându-se. Muzica porni aproape imediat. M-am uitat la ceas. Era aproape 11:30 seara.

Am adormit într-un târziu. M-am trezit a doua zi de dimineaţă şi am coborât încet pe scări să-mi iau ceva de băut, aproape intrând direct în Jasper care ieşea din bucătărie. L-am întrebat dacă pot să fac ceva pentru el şi m-a informat că va pleca şi va veni tot week-endul şi că Emmett va fi plecat toată ziua la prietena lui. Edward era pe cât se părea pedepsit dintr-un anume motiv, după câte spunea Jasper, aşa că în afară de cazul în care ar fi dorit ceva, eram mai mult sau mai puţin de capul meu. Am zâmbit şi i-am mulţumit, dar în sinea mea eram devastată la gândul că nu voi avea nimic de făcut.

Înainte ca Jasper să plece la prietena lui, veni în camera mea să-mi arate cum funcţiona televizorul. Nu s-a uitat la mine ca la o idioată şi nici nu m-a tratat ca pe o proastă, lucru pentru care eram recunoscătoare. Jasper era întradevăr o persoană drăguţă, din câte îmi putusem da seama. Am încercat să urmez instrucţiunile lui, dar am terminat prin a da greş in nou şi am râs amândoi, dar nu a făcut-o la modul batjocoritor. Am apreciat asta. În timp ce mă ajuta am auzit uşa cealaltă de pe hol trântindu-se tare, aşa tare că au vibrat zidurile. Jasper suspină şi-şi scutură capul dar nu comentă în nici un fel.

Am stat destul de mult la mine în cameră, schimbând canalele şi holbându-mă la televizor cu uimire. Nu l-am văzut deloc pe Edward, dar îl puteam auzi şi eram mai mult decât conştientă de cât de aproape era de mine.

In jurul orei 11:30 în aceeaşi seară, stomacul îmi chiorăi. Nu mâncasem deloc toată ziua aşa că m-am ridicat de pe pat şi am coborât scările în linişte. Am auzit televizorul când am ajuns în hol şi am văzut o lumină slabă care venea din living. Am făcut câţiva paşi în direcţia aceea şi l-am văzut pe Jasper stând pe canapea. Se uită în sus la mine şi zâmbi.

„Ia loc”, spuse el, lovind uşor cu palma canapeaua lângă el. M-am uitat la el cu neîncredere, uimită că întradevăr mă invita să stau cu el.

„Lasă-mă să iau ceva de mâncare mai întâi”, am spus nehotărâtă. „Vrei şi tu ceva?”

El dădu din cap. „Din moment ce-ţi faci un sandviş, poţi să-mi faci şi mie unul”.

Am zâmbit şi am intrat în bucătărie, punând laolaltă două sandvişuri cu şuncă şi brânză. Le-am pus pe o farfurie, am luat nişte şerveţele de hârtie, şi m-am întors în living. M-am aşezat pe canapea lângă Jasper şi am mancat amândoi, uitându-ne la televizor. El urmărea un program distractiv şi în curând amândoi râdeam. Uşa din faţă se deschise şi Emmett sosi acasă de la prietena lui. Se duse direct în bucătărie şi câteva minute mai târziu se întoarse cu un castron cu cereale. Zâmbi şi luă loc pe un scaun în partea cealaltă a camerei.

„Bazează-te pe Jasper că va reuşi dracului până la urmă s-o facă să stea cu noi şi să râdă”, spuse Emmett după câteva minute. M-am înroşit şi amândoi au izbucnit în râs. Era chiar relaxant şi mă simţeam, uimitor, binevenită.

După o vreme urechile mele înregistrară vocea catifelată şi am îngheţat în mijlocului hohotului de râs. M-am uitat în sus şi l-am văzut pe Edward stând la câţiva paşi de noi. Nici măcar nu-l auzisem când se apropiase. M-am tensionat imediat, timidă dintr-o dată şi hiper-conştientă din nou de toată situaţia. El luase loc pe braţul canapelei lângă Jasper şi râdea, glumind cu fraţii lui. Începură să vorbească despre meciul lui de fotbal, pe care îl câştigase, din câte mi-am dat seama. Am stat acolo câteva minute înainte ca totul să devină prea mult pentru mine. M-am ridicat şi am spus rapid noapte bună, părăsind livingul fără ca vreunul dintre ei să aibă timp să realizeze cu adevărat ce făceam şi să-mi răspundă.