h1

9. Prima data pentru orice

„Caracterul este acea sumă a tuturor momentelor pe care nu le putem explica”
– George Saunders –
Ziua mea se dusese dracului extrem de rapid, şi oricât de mult aş fi vrut să dau vina pe fraţii mei sau pe prietenele lor pentru asta, adevărul e că era în totalitate vina mea.
Am încercat să ignor ce-mi spusese Jasper pe când ieşea din cantină.  Era un enunţ atât de simplu, dar atât de încărcat dracului de semnificaţii că era de-a dreptul ridicol. De fapt eram de-a dreptul şocat că avusese tupeul să-mi spună aşa ceva în faţă, din moment ce toţi ştiau ce temperament aveam şi cât de mult mă afecta să-mi vorbească despre ea.

‘Dacă te-ar putea vedea mama acum…

Ştiam că ar fi fost dezamăgită, probabil chiar destul de dezgustată. Întotdeauna încercase să se asigure că viaţa tatei nu ne afecta şi că aveam parte de o educaţie bună, în respect faţă de femei, şi ştiam că dădusem greş întru totul. Pot fi un măgar, n-am cum să neg, şi eram mojic şi iute la mânie. Eram total opus faţă de ceea ce fusesem când eram mic,  atât de naiv şi de dulce şi de disperat după dragoste şi afecţiune. Îmi amintesc că, odată, când n-aveam mai mult de şase ani sau cam aşa ceva, Emmett a învăţat cuvântul „târfă” de la unul dintre prietenii lui şi a crezut că ar fi nostim să vină acasă şi să-l înveţe pe micul inocent Edward. Eram atât de disperat după el să mă accepte şi să mă placă, că aş fi făcut orice mi-ar fi cerut. Eram un mic rahat slăbuţ şi Emmet era mereu atât de mare şi mă apăra întotdeauna. Aşa că atunci când mi-a zis să merg în bucătărie, unde era mama, şi să spun cuvântul „târfă”, am fost mai mult decât nerăbdător s-o fac.
Desigur că asta a făcut-o dracului să plângă şi eu m-am simţit după asta ca un căcat, fără să înţeleg,  pentru că Emmet nici măcat nu-mi spusese ce însemna blestematul de cuvânt. Dacă ea ar şti că acum folosesc cuvântul ăsta în mod obişnuit atunci când vorbesc de femei la modul general, ar fi mai mult decât dezamăgită.
Dar ştii cum e, ea nu era aici şi nu mai era de multă vreme. Fusese o persoană blândă, sensibilă şi plină de compasiune. Acceptase viaţa tatei, fără să fie de acord, dar îl iubise aşa că trecuse peste asta. Era disperată ca noi, băieţii, să fim altfel, să nu adoptăm acest stil de viaţă.  De la mine, cel mai mic, avusese cele mai mari aşteptări, pentru că semănam cel mai bine cu ea când eram mic. M-a răsfăţat, poate prea mult – întotdeauna obişnuia să vorbească despre micul şi drăguţul ei Edward şi cât de grozav o să fiu într-o zi.
Mda, dacă m-ar fi putut vedea acum, probabil că şi-ar dori să nu mă fi născut niciodată. Crescând, am devenit exact ceea ce incercase cu atâta disperare să evite pentru copii ei. Aveam o mentalitate mafiotă, atitudinea de „nimeni nu contează în afară de mine”. Acel băiat dulce şi tandru, care era disperat după dragoste şi afecţiune, murise al dracului de multă vreme. Respingeam oamenii şi îi scoteam din minţi, şi sincer nu-mi păsa. Dar nimeni nu înţelegea cu adevărat prin ce trecusem, ceea ce văzusem şi cu ce trebuia acum să trăiesc. Dacă ei ar fi avut aceleaşi imagini şi sunete întipărite în creier, ca mine, poate că nu s-ar mai fi grăbit aşa de tare să judece şi să mă condamne.
Aşa că, m-am ridicat de la masa din cantină şi am ieşit afară, traversând restul zilei de şcoală, încercând fără să reuşesc să uit de ea. Continua să-mi bântuie mintea şi asta mă scotea din sărite. La ultima oră, de gimnastică, Jessica chiar s-a răzgândit şi a fost de acord să chiulească cu mine, dar n-am putut să mă montez pentru că nu mă puteam concentra.
Emmett s-a dus la Rose după şcoală şi Jasper avea un fel de întâlnire la club aşa că am condus singur spre casă. Incepeam să regret că m-am oferit s-o duc pe Isabella la magazin din cauza dispoziţiei în care eram. Ceva în legătură cu ea mă împlingea la limită şi se părea că nu reuşeam să mă adun cănd eram în preajma ei. Fusesem deja distras azi din cauza lui Jasper şi ultimul lucru pe care trebuia să-l fac era să-i spun ei vreo prostie. Era deja destul de amărâtă aşa cum era.
Am tras în faţa casei şi am ieşit din maşină ezitând. Văzusem perdeaua de la bucătărie mişcându-se, aşa că mi-am dat seama că m-a văzut.  M-am dus în casă aruncându-mi geanta cu cărţi pe podea şi am intrat în bucătărie. M-am oprit în cadrul uşii şi m-am uitat la ea. Stătea în faţa tejghelei, fără să se mişte şi privea în pământ. Părea speriată ca naiba şi m-am zgâit un moment la ea, realizând că purta unul dintre tricourile mele de fotbal. Mi-am adus aminte de tata intrând în camera mea noaptea trecută şi luând ceva din dulap, dar eram prea nervos la momentul respectiv ca să-i dau atenţie. Imi dădeam acum seama că-i căutase ceva de purtat. Îi era mare, dar părea cumva să i se potrivească, ca şi cum ar fi fost făcută să-l poarte sau asa ceva. Era un sentiment ciuda, dar în acelaşi timp corect, ca şi cum se presupunea că ar fi trebuit să-l aibe.
Nici măcar nu mă privise şi era incomodată, aşa că, nervos, am spus ceva despre faptul că-mi purta tricoul. Ea, desigur, şi-a cerut scuze şi a spus ceva despre returnare, dar nu dădeam nici o ceapă degerată pe tricou. I-am spus să-l păstreze din moment ce arăta bine pe ea.
În momentul în care s-a uitat într-o parte şi i s-a înroşit faţa, am realizat cu exactitate ce am spus. Sunase ca şi cum mă dădeam dracului la ea. Era destul de stânjenită deja; puteai să vezi clar ca lumina zilei în atitudinea ei şi în expresie că nu se simţea la locul ei. Ultimul lucru de care avea nevoie era ca măgarul din mine să se lase condus de hormoni.
Eram frustrat şi i-am zis să uite de ce am spus, si asta era lucrul cel mai apropiat de scuze pe care îl puteam emite. I-am aruncat o privire şi am văzut-o zâmbind, dar când mi-a surprins privirea, expresia i s-a schimbat din nou şi şi-a ferit privirea.
I-am spus să mergem, ca să facem cumpărăturile înainte să mai spun sau să fac ceva prostesc. Mă înjuram în sinea mea că am fost aşa un blestemat idiot şi nici măcar n-am auzit-o în spatele meu, aşa că a reuşit să mă sperie din nou când m-am întors. Şi, binenţeles, exact ca prima dată, m-am zburlit la ea înainte ca măcar să realizez ce făceam. Ea şi-a cerut scuze, spunând că a fost obişnuită să facă mereu cât mai puţin zgomot, şi pentru a înrăutăţi lucrurile şi mai mult i-am ţipat că are nevoie de un antrenament diferit. Antrenament…ca un futut de câine. Pe bune, pot fi mai măgar de atât?
Eram atât de scos din sărite şi preocupat să mă cert pe mine însumi, încât aproape mi-am uitat manierele, aproape am uitat să-i deschid portiera. Nu înţelegeam; niciodată nu m-am purtat aşa cu femeile dinainte. Nu era vina lor că se aflau aici şi întotdeauna am încercat să fac lucrurile cât mai uşoare posibil.
Am fost distrat tot timpul cât am condus şi am încercat să nu mă uit la ea. Era ceva în legătură cu ea care mă zăpăcea şi trebuia să-mi dau seama despre ce e vorba şi să repar situaţia, pentru că la modul cel mai serios, nu puteam continua în tensiunea asta şi să nu izbucnesc.
Am ajuns la magazin şi am parcat  maşina pe-o parte ca să nu mai poată parca nimeni în apropiere. Probabil că oamenii sunt scoşi din sărite pe chestia asta, eu ocupând jumătate de duzină de locuri de parcare, dar nu mi-a spus nimeni niciodată nimic. Am intrat înăuntru, iar Isabella arăta de parcă urma să aibe o cădere nervoasă. Mi-a mărturisit că n-a mai fost niciodată într-un magazin şi am avut un şoc. Cine dracului n-a intrat vreodată într-un magazin? Am încercat să-i mai alung din panică şi să-i mai schimb puţin dispoziţia. Sincer, habar nu aveam ce fac, niciodată n-a trebuit să cumpăr nici un rahat pentru gătit, pentru că nu prezint încredere în acest domeniu din moment ce practic nu-mi place nimic. Chiar am reuşit s-o fac să râdă şi am rămas uimit de cât de copilăroasă şi fără griji arăta şi vorbea la acel moment. I-am complimentat râsul şi a zâmbit. A fost un moment destul de drăguţ şi ne-am uitat unul la altul pentru puţin timp până când a devenit ciudat şi a trebuit să-mi feresc privirea înainte să fac vreo prostie. Îmi intra pe sub piele şi asta mă neliniştea.
Nu ştiam nimic despre fată, în afară de faptul că avea 16 ani şi că se numea Isabella. De-abia începuse să vorbească cu mine, cu excepţia cazurilor în care îşi cerea iertare pentru ce nu trebuia. Din câte ştiam putea foarte bine să fie la fel de proastă precum clanţa uşii şi complet lipsită de personalitate.  Celelalte două persoane pe care le adusese tata înainte de ea fuseseră ambele needucate, complet analfabete şi mă aventuram să cred că şi ea era la fel, chestie al dracului de tristă.

Am fost şocat când a murmurat că sunt sclifosit. Tatăl meu era singurul care ştia cum să folosească cuvântul acela, aşa că am ştiut imediat de unde l-a cules. Eram curios despre ce-i mai spusese tata despre mine, cât de mult ştia, dar în mijlocul magazinului nu era locul sau momentul  să pun asemenea întrebări. Pot să presupun totuşi că nu ştia prea multe din moment ce avusese destul curaj să-mi spună aşa ceva în faţă.

Am trecut prin magazin destul de repede. Am remarcat că de-abia se uita la pachetele pe care le punea în căruţ. Am ajutat-o cu lucrurile care nu erau pentru gătit, ca să-i fie mai uşor până îşi va face o idee despre obiceiurile şi preferinţele noastre în materie de mâncare.
După ce am terminat de cumpărat, ne-am dus la casierie şi am pus totul pe bandă pentru a fi scanat. Managerul a venit să mă salute, chestie deloc neobişnuită. Oamenii obişnuiesc să fie îndatoritori cu mine, dintr-un motiv sau altul. Unii o fac pentru că tatăl meu e preaiubitul doctor care a salvat practic spitalul sau pentru că au idee despre adevăratele afaceri ale familiei. Alţii pentru că sunt fani ai sportului şi primul fundaş e întotdeauna privit ca un Dumnezeu.
M-am întins pe lângă Isabella să iau un Toblerone, pentru că eram aşa un pofticios când venea vorba de asta, şi ea a tresărit ferindu-se de mine. M-am uitat la ea şocat, surprins că avea impresia c-aş lovi-o fără nici un motiv, mai ales în mijlocul unui blestemat de magazin. Păru ruşinată după aceea de reacţia ei, ceea ce era chiar derutant. Nici măcar nu reuşeam să-mi imaginez prin ce trebuie să fi trecut ca să devină atât de sălbatică. M-am întors să plătesc şi am văzut că fata de la casierie îmi zâmbea ca şi cum ar fi flirtat. Ştiam cine e, era drăguţă şi auzisem vorbindu-se că ar fi încă virgină. Ar fi fost distractiv să-i fac o propunere despre pat, şi sexul ar fi fost plăcut din moment ce era atât de minionă ar fi fost şi strâmtă, dar nu merita din cauza posibilelor consecinţe. Tatăl ei era poliţist şi ultimul lucru de care aveam nevoie era un tip cu o insignă şi un pistol care să poarte o vendetta împotriva mea pentru că i-am deflorat şi i-am zdrobit inima micuţei lui fetiţe. Tata mi-ar fi rupt fundul pentru asta. Dar i-am răspuns la vrăjeală oricum ar fi, doar pentru puteam. Mi-a strecurat numărul ei telefon, împreună cu bonul şi mi l-am băgat în buzunar făcându-mi o notă mentală să-l arunc mai târziu.
Am coborât acoperişul maşinii, chestie care păru s-o extazieze pe Isabella. Expresia ei era de-a dreptul afectuoasă şi nu m-am putut abţine să nu râd. După ce am pus cumpărăturile în maşină şi am dus căruţul înapoi, m-am urcat în maşină şi mi-am scos batonul de ciocolată.  Mi-am dat seama că am fost mojic şi nu i-am cumpărat şi ei unul aşa că am rupt o bucată şi i l-am oferit pe restul. S-a uitat la mine de parcă eram nebun şi m-am întrebat imediat dacă iar am îmbârligat-o cumva. Dar pe urmă mi-a spus că n-a mai avut niciodată ciocolată şi asta m-a făcut să încremenesc. Cine dracu n-a mai avut niciodată ciocolată? A luat-o cu precauţie şi a muşcat o bucăţică iar expresia de pe faţa ei a fost pur şi simplu uluitoare. Părea subjugată şi total satisfăcută, şi totul doar de la o bucăţică de ciocolată.
Şi a gemut. A gemut dracului. Şi n-a fost un geamăt uşor delicat, a fost unul din alea guturale de fute-m-aş în prostie. Mi s-a dus direct în penis şi m-am întărit intr-o secundă. Am râs şi am zis ceva despre cât de bună e ciocolata, încercând să-mi ignor umflătura din pantaloni. Unde era mai devreme, când aş fi avut nevoie?
Drumul spre casă a fost tăcut. Am pus nişte Debussi şi am fredonat tot timpul. Isabella avea capul lăsat pe spate şi ochii închişi, iar vântul îi sufla în faţă. M-am tot uitat la ea fiindcă chiar aveai la ce. Avea un zâmbet pe buze – şi ceva în faptul că era fericită mă făcea să zâmbesc. Aveam sentimentul că pe ea o bântuiau şi mai mulţi demoni decât pe mine.
Am tras în faţa casei şi am mârâit când am văzut micuţa decapotabilă roşie parcată în faţă, indicând că Emmett era acasă şi-o avea pe Rose cu el. Isabella deschise ochii şi se holbă la vederea maşinii, cu panica întipărită pe toată faţa. Am suspinat şi mi-am trecut mâna prin păr.
„E doar iubita lui Emmett. Poate fi o târfă totuşi, aşa că ignor-o.”
Ea a aprobat din cap, dar panica n-a părăsit-o. Am ieşit din maşină şi am trecut pe partea ei, ca să-i deschid portiera. Am început să iau din bagaje, şi a făcut şi ea la fel, şi le-am dus în casă, in bucătărie, unde le-am lăsat pe podea. M-am întors şi am luat ultimele sacoşe, ridicând înapoi capota maşinii în caz că ploua. Am dus bagajele înăuntru şi le-am lăsat jos, suspinând.
La parter nu era nici urmă de Rose sau Emmett aşa că mi-am imaginat că erau sus, la Emmett în cameră. „Crezi că te descurci să pui rahaturile astea la loc de una singură?”, am întrebat. Isabella m-a privit şi a dat din cap, îndepărtându-se rapid de mine. Am oftat din nou, trecându-mi mâna prin păr… Eram nervos. E un tic nervos la care se pare că nu pot renunţa. „În regulă. Pune toate pungile împreună intr-una singură şi lasă-le lângă găleata de gunoi. Tatei îi place să recicleze şi toate alea”.
A dat din cap întoarsă cu spatele la mine. Am ezitat înainte să ma întorc şi să urc scările. Am început să urc încet, ascultând. Puteam auzi voci care veneau din camera lui Emmett şi vroiam să mă asigur că nu se regulau înainte să intru la ei.
Am auzit râsul lui Jasper dinăuntru în timp ce mă apropiam de uşă. Am bătut de două ori tare şi am deschis brusc uşa. Au sărit şi au ţipat, surprinşi, şi am început să râd. Emmett s-a apucat imediat de tuşit, pe când venea dinpre el o grămadă de fum. Camera era ceţoasă şi duhoarea marijuanei era puternică. Am inhalat profund, captând mirosul aspru şi puţin fum din aer.
„Voi, fraierilor, chiar ar trebui să învăţaţi să încuiaţi o uşă”, am spus încă râzând. Am închis uşa în urma mea şi am încuiat-o. Emmett mi-a întins mucul de îndată ce m-am apropiat şi l-am luat.
Rose îşi dădu ochii peste cap. „Cine să intre peste noi?”
„Niciodată nu se ştie”, am spus cu o ridicare din umeri, ducându-mi mucul la gură şi trăgănd adânc. Iubeam mirosul marijuanei şi gustul de căpşuni al hârtiei rulate. Am ţinut fumul în plămâni şi i-am pasat mucul lui Jasper.
„Cum a mers cu cumpărăturile?”, întrebă Emmett. Am privit înspre el şi am văzut că rânjea. Ochii îi erau sticloşi şi roşii – era ameţit ca naiba.
„Am supravieţuit”, am spus exhalând în cele din urmă. Am tuşit uşor din cauza senzaţiei arzătoare din plămâni şi am simţit cum mă străbătea deja căldura, relaxându-mă. „Casiera mi-a dat numărul de telefon”. Am băgat mâna in buzunar şi am scos bucăţica de hârtie, aruncând-o pe patul lui Emmett, lângă el.
Emmett râse şi Rose îşi dădu ochii peste cap întinzându-se şi luând mucul de la Jasper. „Oricine ar fi, trebuie să fie mai bună decât Stanley aia”, spuse ea.
Am scuturat din cap. „E fiica poliţistului cel nou. N-am în plan să mă duc la închisoare pentru o bucă”. M-am aşezat lângă Jasper, oftând. „Şi voi ce faceţi? În afară de a vă distruge celulele cenuşii?”
Rose zâmbi strâmb, trecându-i mucul înapoi lui Emmett. „Făceam pariuri”.
Am ridicat din sprâncene şi am zâmbit. Intodeauna pariau pe rahaturi ridicole. Jur că fraţii mei sunt dependenţi de jocuri de noroc. „Deci, pe ce pariem?”
„Cine o face primul pe Isabella să plângă”, spuse Jasper scuturând din cap. Mi-am dat ochii peste cap.
„Şi cine cum a pariat?”, am întrebat în timp ce Emmett îmi dădea mucul. Am luat un fum şi Rose zâmbi.
„Emmett a spus că va fi Carlisle”, spuse ea. Ochii mi se măriră puţin de surpriză. Îmi închipuisem automat că toată lumea va arăta cu degetul spre mine.
„De ce tata?”, am întrebat ducând mucul la buze şi trăgând prelung, ţinându-mi respiraţia pe când îi dădeam mucul lui Jasper.
„Tata poate fi înfricoşător, omule. Ştii asta. Eu sunt obişnuit cu el şi totuşi câteodată are privirea aceea care mă face să vreau să fug mâncând pământul şi să mă ascund. M-am gândit c-o să greşească cu ceva cât de repede şi o să sară la ea”.
Am aprobat fiindcă părea plauzibil. „Şi Jasper ce-a zis?”, am întrebat exalând fumul din plămâni încet.
„Am spus că Emmett din cauza dimensiunii lui. Ar fi trebuit să-i vezi privirea când tata i l-a prezentat pe Emmett, era speriată”, spuse Jasper. M-am uitat la el şi era încruntat.
„Şi tu Rose?”, am întrebat. Ea a rânjit, luând mucul de la Jasper.
„Tu, binenţeles”, spuse luând un fum.
Am dat din cap, aşa îmi şi imaginasem. „Şi cât aţi pus la bătaie?”
Rose îi dădu mucul lui Emmett. „Fiecare a pus jos 200 de dolari”, spuse  ea ridicând din umeri. Am aprobat din nou.
Mi-am trecut degetele prin păr şi m-am ridicat. Eram uşor ameţit şi am clipit de câteva ori ca să-mi limpezesc privirea. Am luat mucul de la Emmett şi am zâmbit.
„Ei bine, aş spune că fiecare dintre voi rataţilor îi datoraţi lui Rose 200, fiincă târfa a câştigat deja”, am spus luînd un fum. Trei capete s-au ridicat in direcţia mea în timp ce se holbau la mine.
„Când ai făcut-o să plângă?”, întrebă Jasper, cu fruntea încruntată. Părea supărat – chiar dacă se băgase în pariu, tot nu-i plăcea ideea ca vreunul să câştige, pentru asta însemna că cineva supărase fata fără apărare de la parter.
„Prima dată când am vorbit cu ea, devreme, în dimineaţa asta. M-a speriat ca naiba şi am ţipat la ea”, am spus dând din umeri. „N-am vrut, dar mă ştii, fac urât”.
Am luat un fum adânc, menţinându-l, şi dându-i mucul lui Jasper. M-am întors şi m-am dus spre uşă, descuind-o şi părăsind încăperea rapid înainte ca vreunul dintre ei să facă vreun comentariu la ce spusesem.
Am coborât scările şi am intrat în holul mare în acelaşi timp cu Isabella care ieşea din bucătărie. Ea îngheţă când mă văzu şi eu am exhalat în sfârşit, lăsând fumul să-mi iasă din plămâni. Am tuşit şi Isabella s-a încruntat uşor spre mine.
„Ai luat totul?”, am întrebat, vrând să mă asigur că se descurcase cu toate cumpărăturile. Niciodată nu-mi păsase înainte, probabil că sunt ultima persoană care să-şi ofere ajutorul din casă, dar era o parte în mine care se simţea uşor protectivă în privinţa fetei şi vroiam să mă asigur că va fi ferită de necazuri. Ştiam că Emmett avea dreptate – poate că eu o făcusem primul să plângă, dar nu era exagerat să-ţi închipui că va greşi în curând şi va atrage asupra ei mânia tatei.
„Da, domnule,” spuse încet, privind spre mine.
Am rămas acolo tăcuţi, privind unul la altul. Simţeam nevoia să-i spun ceva dar nu aveam idee ce să-i spun sau ce să fac, aşa că am stat acolo şi m-am uitat la ea.
In cele din urmă îşi mută ochii, privind în jos. Trecu pe lângă mine şi se îndreptă spre scări rapid, fără să-mi mai arunce vreo privire.
M-am uitat la ceas oftând. Era 5:30. Am mers mai departe să-mi iau geanta cu cărţi, care stătea încă lângă uşă, şi m-am indreptat pe scări spre camera mea. Mi-am luat manualul de Istorie Europeană şi m-am aşezat pe canapeaua de piele din cameră, răsfoind paginile până am dat de Familia Medici în timpul Renaşterii în Italia. Am încercat să citesc ceva, ştiind că am de făcut un eseu în câteva zile, dar nu mă puteam concentra. După ce am citit acelaşi paragraf de mai multe ori fără să-l reţin, am aruncat cartea cu ciudă. M-am întins pe canapea, cu ochii închişi.
Când am deschis ochii, camera era uşor intunecată şi soarele apunea. M-am ridicat grăbit, clipind rapind şi uitându-mă la ceas, fiindcă stiam că adormisem. Mai erau câteva minute până la ora 7:00 pm.
M-am ridicat în picioare şi mi-am întins spatele, trecându-mi degetele prin păr. Am ieşit din cameră şi am coborât scările încet. Am auzit televizorul în living când am ajuns la parter şi m-am dus într-acolo.
Jasper stătea pe canapea, uitându-se la Jeopardy. Emmett era în partea opusă, pe un scaun, vorbind la celular. M-am aşezat pe marginea canapelei şi am suspinat, privind la Tv.
Jasper făcea gălăgie, răspunzând la fiecare întrebare, cele mai multe răspunsuri erau greşite, dar nu-i păsa. Îi plăcea cretinul de show. Am stat în spate şi m-am uitat amuzat, chicotind când era frustrat.
Ochii mi s-au mărit când o fotografie cu o varză de Brussels fu afişată pe ecran şi Alex Trebek spuse, „Fiecare dintre aceste plante pe care le vedeţi aici are duzini de frunze”. Jasper se încrunta şi spuse „mazăre”, ceea ce nu avea nici un sens.
„E varză de Brussels, la dracu”, am spus. Capul lui Jasper zvâcni în direcţia mea şi se încruntă când tipul de la televizor confirmă că era întradevăr varză de Brussels.
Uşa din faţă se deschise, distrăgându-i atenţia de la mine. Emmett sări imediat şi alergă spre uşă în timp ce tata intra în casă, cărând nişte sacoşe cu el. Tata râse şi scutură din cap. Emmett puse sacoşele pe masă în timp ce tata intra în living. El privi în jur scurt, suspinând, înainte ca ochii să-i cadă pe Jasper şi pe mine care stăteam pe canapea.
„Se duce vreunul dintre voi sus s-o întrebe pe Isabella dacă nu îi este foame?”
Reclame

One comment

  1. Place 😀



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: